Amaro! Come fiele è il succo della miseria e della disperazione, forse l’emigrazione è statal a speranza pagata con una nostalgia eterna.
I roppi u Milliegotticientisissanta
ghè cuminceti a risgrazia nostra.
U parenti piemontesi i ru Re nuostri,
amicu finti e malu vicini, sirbituri
i r’Ingresi e di Francesi, hani assarteti
u Regni i ri Rua Sicilie e si su
ppieti tutti i ricchizzi nostri,
e n’hani arrubbeti puri anuri e ra crianza,
u nni su rimasti manchi l’uocchji
ppi cianciri,
putijimi rivinderi briganti oppuri migranti.
Quanni jiva a ra Merica ghiji
chini mi vaseva e chini mi strinciva
e chini mi riciva “vieti a ttia”.
Arriveti a Napuli bbelli
massimijeva na palluttella,
arriveti mmenza meri
cacarella e bbummicheri,
arriveti a ru Strittuli i Gibbitterra
abbisseva ru munni u cieli e ra terra,
arriveti all’Archintina
chi ni malanni i capisciva.
A Bbonzzaiti tutti i matini
vinnimi a frutta ppi ra vijia,
ccù malapatenza, sururi e cchijanti
a ssbindura mia ghè ttroppa ranna.
Jietti n’uocchji ppi ra viija,
cci sì carrietti, ciucci e traini.
Guardi lunteni, attifichi vicini
ma Curghijeni u nsi vira.
Ssambbranchischi i Pauli mia!
Fammilla nnà grazia:
fammi ricojiri a ru paisi i ru mia.
Luigi Visciglia